Gheișele

Categorii:   Memorii   |   Publicistică & Eseuri

Arhetip al feminității? Păstrătoare ale tradiției? Prostituate de lux? Puțini occidentali au reușit să pătrundă în lumea secretă a gheișelor și să o înțeleagă. O lume a luxului și a dragostei, a culturii și a misterului, cu așezări și un mod de viață amintind de vechile stampe japoneze. O lume plină de farmec, situată parcă în afara timpului. Robert Guillain, un jurnalist francez care a trăit aproape 40 de ani în Asia și a iubit cu precădere Japonia, ne oferă o mărturie fără echivalent despre universul gheișelor și obiceiurile și tradițiile nipone. Un univers pe care Guillain îl descoperă și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când armata japoneză lupta în China și în Pacific, și în perioadă când Japonia ajunge printre cele mai mari puteri industriale din lume.

Editura: Polirom
An apariție: 2014
ISBN: 9789734641888
Pagini: 256

 

dyfashion

 

 

Gheișele

Recenzie adăugată de către Alina

Cumpără cartea de aici:

elefant.ro    libris    carturesti    cartepedia

Gheișele este o carte documentară scrisă de Robert Guillain în urma experienţei directe avute în Japonia, când vremuri politice tulburi l-au „prins” câţiva ani ca martor şi observator. Ziarist în Tokyo, acesta își petrecea timpul liber în saloanele de ceai unde gheisele erau o companie placută si memorabilă. Aici se facea,,politica mare’’. Industriași, bancheri, membri de ambasadă, veniti fără soții, se întâlneau sub pretextul incheierii unor contracte pentru a participa la petreceri oferite de gheișe. Atât japonezi cât și gaijini (străini) luau cina separat și apoi gheișele, care se distingeau prin grația gesturilor și frumusețea chimonourilor, apăreau să toarne sake cu gesturi rafinate. Nu stăteau mai mult de oră, fiind înlocuite de alte gheișe. Autorul extrage în câteva cuvinte esenţa tradiţiei gheişelor:

Tatami și kimono, iată, cred, combinația magică ce are darul de a reține sau de a-i readuce pe bogății bărbați ai Japoniei în lumea florilor și al sălciilor. Împreună, tatami-ul și kimonoul au general o parte din estetica Japoniei sau chiar cultura ei, de vreme ce au format atât femeia, cât și gheișa. Tatami-ul a fost elementul care i-a înăspirit multe aspecte din stilul sau mersul în tabi sau în picioarele goale, grația cu care se apleacă sau se ridică, frumusețea momentelor de odihnă tihnite… căci ea nu stă tot timpul în poziția puțin țeapănă din timpul ceremoniei. Apoi, dacă prezența sa se prelungește și dacă ești pentru ea un prieten cunoscut sau intim, îngenuncherea se destinde: astfel, își va permite să se întindă voluptos pe rogojină în formă literei Z, în kimono. Brațul îi este de această dată dezgolit, cotul se sprijină pe permute și, în timp ce un picior se întinde, celălalt se îndoaie, ridicând ușor mătasea, descoperind poate o părticică din genunchiul ei alb. Nu merge mai departe, pudoarea i-o interzice.

Gloria vechii Japonii din perioada Edo, cu al său cartier „Yoshiwara” plus „cetatea fără nopţi”, „orașul fețelor-floare”, „câmpia fericirii” sunt redate cu admiraţie si regret. Kyoto avea cartierul său, Shimbara iar în Osaka era Shinmachi.

Cheflii din Edo, mereu înclinați să îmbine plăcerile cu artele, cereau acestor tinere să știe să danseze ori să cânte. Sau, când dădeau recepții, chemau artiști pentru a înveseli seara: dansatori ori dansatoare, acrobați sau magicieni, bufoni sau femei ce știau să cânte la shamisen. Erau profesioniști și nu depindeau de nimeni. Din pricina birocrației din timpul shogunatului, independent lor începea să scadă. Li ce s-a cerut curând să se înregistreze, să plătească taxe, să se organizeze. Li s-au impus ore de muncă, reguli de ase îmbrăca etc. Nu mai rămânea decât să li se dea un nume. Cel de gheișă a sfârșit prin a se impune atât în rândul bărbaților, cât și al femeilor: Gei pentru artă, sha pentru persoană, adică „persoane care se ocupă cu artele”. Gheișele-bărbați nu vor fi numeroși și vor sfrârşi prin a dispărea. În schimb, cariera gheișelor-femei își începea ascensiunea

Gheișele se perindau prin case superbe, mergeau la banchete extravagante, faceau călătorii colective în faimoasele stațiuni termale, participau la picnicuri luxoase în compania actorilor celebri și a negustorilor milionari.

Un bărbat nu ascundea niciodată că întreține o gheișă, mai degrabă se lăuda cu asta, căci a o întreține costa foarte mult. Gheișele s-au impus în viața japonezilor ca o societate de artiste, savante în arta lor și a da un înalt nivel cultural, ca acela al artiștilor și starurilor de azi din Occident, însă sunt monogame și, din nou, nu trebuie confundate cu prostituatele. Gheișele sunt relativ puțin numeroase, în timp ce prostituatele sunt cu duimul, în ciuda legilor care se presupune că au abolit această meserie.

Descrierea lui Shimbashi Embujo, teatru fondat de și pentru gheișele din cartier, amănunte misterioase despre viața trăită sub auspiciul singurătății  și a sacrificiului cu care gheișele își dedicau viața sunt doar o parte din frumusețea și misterul Japoniei. 

Noaptea se lasă devreme la Tokyo. De îndată ce întunericul a devenit propice, pasărea mea a îngenunchiat dinainte-mi pe pernuța ei pătrată și, turnându-mi sake, mă atingea ușor cu mâinile sale ieșite din mânecile lungi și largi de mătase, iar eu, la rândul meu, după cum se obișnuiește, o puneam să bea din ceșcuța mea. Răspunzând la scurtele mele întrebări cu voce stinsă, îmi vorbea puțin despre trecutul ei: se născuse într-o provincie specifică Japoniei de altădată, Yamato, într-o familie numeroasă ce se mutate la Tokyo. Făcuse școală până la treisprezece-paisprezece ani, apoi intrase ca gheișă într-o casă onorabilă și severă. Muncise mult pentru a învăța să danseze, să cânte, pentru a-și însuși ceremeonia ceaiului și arta florală, pentru a fi o  bună interpretă de shamisen: plecase din casa ei pentru a deveni o gheișă împlinită. Avea douăzeci și unu de ani și arăta foarte bine. Îmi plăceau buzele ei cu colțurile ușor ridicate asemenea unui acoperiș de pagodă, buze care făceau să apară pe frumosul ei chip un surâs ușor, persistent, mereu aproape de mine.

Gheișele sunt o mărturie pentru existența unor femei care au făcut din puterea lor de seducție o profesie. Sub protecția unor garduri înalte și a unor șanțuri care delimitau cartiere, în interiorul cărora timpul curgea într-un mod diferit și în care toate barierele sociale erau doborâte, arta îmbogățea și desăvârșea.

Cina, sută la sută japoneză, s-a prelungit printr-un spectacol somptuos chiar pe râul din față noastră. Gazda noastră făcuse toate eforturile pentru a stabili și distribui programul dactilografiat în limba franceză. Copia acestuia, pe care am păstrat-o, anunța: „Fluviul la mareea de seară. Pentru sărbătoarea râului, niște bărci pavoazate și pline de lume urcă și coboară, conduse de vâslași cu capul înfășurat într-un prosop, goi, mai puțin părțile rușinoase, care sunt acoperite cu o pânză în stil Edo. Pe maluri, oameni care vând pepeni verzi, scamatori care-și fac numărul, apoi focuri de artificii în ovațiile tuturor”. Mai simplu, spectacolul s-a desfășurat întocmai cu un buchet de artificii la sfârșit. Iar pe apă, gazda noastră mobilizase, se vede, o adevărată flotilă de bărci cu lampioane colorate.

 

Alte recenzii publicate de Alina

 

Abonare la newsletter

Salutare, ne-am bucura să-ți trimitem pe email lunar cele mai noi recenzii!
Putem să-ți trimitem doar noutăți din categoriile tale preferate sau dacă preferi să primești notificări cu toate recenziile, nu e necesar să bifezi nicio categorie.