Eleganța ariciului

Categorii:   Contemporan   |   Ficțiune

In Eleganta ariciului „sunt doua eroine: o fetita precoce si o portareasa care-si ascunde bine jocul, incearcand sa lase impresia ca e doar o portareasa, ea fiind de fapt foarte citita, foarte erudita si foarte fina.

Sunt doua singuratati care, pe masura ce in cladirea in care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies incetul cu incetul din singuratate, se schimba, se transforma, renasc. Vor trai o gramada de transformari interioare. De indata ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, cand scriu, nu o fac ca sa spun o poveste, chiar daca, la capat, ea insasi se povesteste. Scriu pentru placerea cuvintelor si a stilului; imi place mult sa simt asta scriind texte si, in plus, sa incerc de fiecare data placerea unica de a scrie, intr-un mod cat mai potrivit si cat mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt.

Pe de alta parte, povestea si scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care ma intereseaza  si lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amelie Poulain explicand ca, ani de zile, notase intr-un carnetel tot ceea ce il interesa si tot ceea ce ii placea in ideea ca intr-o zi sa le transpuna intr-un film. Si astfel a aparut Amelie Poulain.

Acest roman este, intr-o oarecare masura, acelasi lucru, adica mi-a facut enorma placere ca, prin vocile celor doua eroine, sa-mi transcriu iubirea pentru placerile cotidiene, pentru arta, pentru Japonia, pentru anumite fiinte, pentru intalnirea dintre aceste fiinte, pentru unele emotii estetice. Mi se pare ca asta mi-a facut cea mai mare placere si e ceea ce ma interesa cel mai mult. Va doresc lectura placuta. In orice caz, sper asta. La revedere si pe curand.” Muriel Barbery 

„Deosebit de recomandat tuturor celor care iubesc genul de roman a carui samanta se sadeste intr-un ungher al sufletului, creste pe nesimtite, inflorind neasteptat si deosebit de spectaculos.” Marie Claire (Franta)

„Soarta romanului Eleganta ariciului, scris de tanara Muriel Barbery, a fost consemnata intr-o formula neputincioasa, dar graitoare: «du jamais vu». […] Eleganta ariciului vorbeste cu seninatate, usurinta si gratie (eleganta) despre probleme grele intelectual si impovaratoare existential.” DANIEL NICOLESCU, Ziarul Financiar 

Editura: Nemira
An apariție: 2016
ISBN: 978-973-143-325-7
Pagini: 400

 

cartepedia.ro

 

bookzone.ro

 

 

Eleganța ariciului

Recenzie adăugată de către Alina

Muriel Barbery face din Eleganța Ariciului o parabolă reușită a sensului vieții. Formația sa de filosof influențează expunerea descriptivă a unei probleme actuale, încapacitatea de trăi autentic.

Eleganța ariciului este un roman existențialist reușit care merită citit măcar o dată

Renee Michel, personajul principal din roman, este ceea ce se poate numi un intelectual autodidact care-și trăiește viața într-un abandon perfect conștient.

Mă numesc Renee. Am cincizeci şi patru de ani. De douăzeci şi şapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte şi grădină interioare, impărţită in opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă, urată, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să mă iau după unele dimineţi mai neplăcute, o răsuflare de mamut. N-am studii, am fost intotdeauna săracă, discretă şi insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare şi leneş, care nu are nicio particularitate notabilă, decat că-i miros urat labele cand e contrariat. Nici el, nici eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în hora semenilor noştri. Cum sunt rareori amabilă, deşi întotdeauna politicoasă, nu-s îndrăgită, dar sunt totuşi tolerată deoarece corespund atât de bine cu ceea ce în opinia generală a devenit paradigmă a portăresei de imobil, şi anume că sunt una dintre numeroasele rotiţe  care fac să funcţioneze marea iluzie universală potrivit căreia viaţa are un sens ce poate fi uşor descifrat. Şi dat fiind că stă scris undeva că portăresele sunt bătrâne, urâte şi acre, e de asemenea gravat cu litere de foc pe frontonul aceluiaşi firmament imbecil că portăresele au pisici fricoase, grase, care moţăie toată ziua pe perne cu huse croşetate.

Copil cu un destin chinuit, Renee a descoperit la un moment dat pasiunea cititului. Cărțile sunt cele care i-au luminat viața insalubră, lipsită de iubire dar plină de grație până la urmă. Transformarea ei ca om s-a tras astfel dintr-un soi de înțelepciune vie. Existența cotidiană i-a oferit multe motive să vadă viața, cu farmecul ei infinit și indestructibil. Oamenii parcă se plimbă goi prin fața ei și în mare parte sunt surzi și orbi. Trezia ei interioară semnalează ușor prezența unor oamenii valoroși precum Kakuro Ozu, Manuela sau micuța Paloma. Numai frica și adevărul îi îngustează falia timpului.

Manuela e o femeie simplă căreia douăzeci de ani irosiţi pentru a şterge praful la alţii nu i-au răpit eleganţa. A şterge praful este, de altfel, un eufemism foarte pudic. Dar, la bogătaşi, lucrurilor nu li se spune pe nume.

Manuela vorbeşte de bonsaii domnului Ozu. Foarte mari, cu forme suple şi lipsite de acel aspect chinuit care lasă de obicei o impresie defavorabilă, mi se păruseră, in timp ce erau transportaţi prin hol, că vin dintr-un alt veac şi că, din frunzişul lor foşnitor, răspândesc imaginea fugitivă a unei păduri indepărtate.

Anumiţi copii au darul dificil de a-i intimida pe adulţi. Nimic in comportamentul lor nu corespunde standardelor varstei pe care o au. Sunt prea gravi, prea serioşi, prea imperturbabili şi, in acelaşi timp, extraordinar de ascuţiţi. Da, ascuţiţi. Privind-o pe Paloma cu mai multă băgare de seamă, desluşesc o agerime tăioasă, o perspicacitate rece pe care n-am luat-o drept rezervă, imi spun, decat pentru că imi era imposibil să-mi imaginez că triviala Colombe poate avea drept soră un judecător al Omenirii.

Încrâncenarea cu care oamenii falsează, golirea inconștientă de sine, lipsa de modestie și de sens sunt atât de prezente în social încât devin virtuți. Slujba de portăreasă devine o acoperire perfectă pentru o ființă care-și dorește doar liniștea sufletească.

La ce serveşte inteligenţa, dacă nu la a servi? Şi nu vorbesc de acea falsă servitute, care este cea a înalţilor funcţionari ai statului şi pe care o etalează cu mandrie ca un semn distinctiv al virtuţii lor: o modestie de faţadă care nu e decat vanitate şi dispreţ.

In vremurile acestea, ai cu disperare nevoie de Artă. Năzuieşti cu ardoare s-o reinnozi cu iluzia ta spirituală, doreşti in chip pătimaş ceva care să te salveze de destinele biologice pentru ca din această lume să nu fie excluse orice poezie şi orice măreţie.

Eu cred că gramatica este o cale de acces la frumuseţe. Când vorbeşti, când citeşti sau când scrii, simţi dacă ai compus o frază frumoasă sau dacă eşti pe cale să citeşti una. Eşti capabil să recunoşti o topică frumoasă sau un stil elegant. Dar când faci gramatică, ai acces la o altă dimensiune a frumuseţii limbii. A face gramatică înseamnă a decortica limba, a examina cum este ea făcută, a o vedea goală-goluţă, intr-un fel.

Descoperirea târzie a iubirii pure, parcă nemeritate, atât pentru Kakuro Ozu cât și pentru micuța Paloma o bulversează pe Renee într-un mod radical. Își reconsideră atitudinea față de lume și se simte capabilă să realizeze orice. Un curaj nebun pentru cel aflat la sfârșitul vieții față de ignoranța cu care ne batem joc de beneficiile tinereții. 

La vremea tuturor sfârşiturilor, trebuie ca adevărul să iasă la iveală.

Parcă trasă de o ață, se deplasează pentru treburile zilnice, spre a-și îndeplini destinul.

Mor. Ştiu cu o certitudine care pare efectul unei divinaţii că urmează să mor, că mă voi stinge din viaţă pe rue du Bac, intr-o frumoasă dimineaţă de primăvară, pentru că un vagabond pe nume Gegene, apucat de o criză de coree, a luat-o la fugă pe carosabilul pustiu, fără să-i pese nici de oameni, nici de Dumnezeu. De fapt, nu-i chiar aşa de pustiu carosabilul. Am fugit după Gegene, dand drumul sacoşei şi poşetei. Apoi am fost izbită. Abia in timp ce cădeam, după o clipă de stupoare şi de totală neînţelegere şi inainte ca durerea să mă zdrobească, am văzut ce mă lovise. Acum zac pe spate cu o vedere de neclintit spre latura unei furgonete de curăţătorie. A incercat să mă evite şi a virat la stanga, dar prea tarziu: am luat in plin aripa faţă din dreapta.

Își ia rămas bun perfect conștientă, fiind foarte recunoscătoare față de toate lucrurile frumoase din lume, într-un stil eminamente japonez.

În depărtare, se-aude râul. Oamenii se duc acolo să pescuiască scrumbii şi porcuşori, iar copiii vin să se joace, strigând cât îi ţine gura. Seara, la asfinţitul soarelui, răsună clopotele angelusului.

 

Cumpără cartea de aici:

elefant.ro    libris    carturesti    lib humanitas    cartepedia

 

Alte recenzii publicate de Alina

 

Abonare la newsletter

Salutare, ne-am bucura să-ți trimitem pe email lunar cele mai noi recenzii!
Putem să-ți trimitem doar noutăți din categoriile tale preferate sau dacă preferi să primești notificări cu toate recenziile, nu e necesar să bifezi nicio categorie.