Drușca

Categorii:   Contemporan   |   Poezii   |   Publicistică & Eseuri   |   Literatura română

…In rastimpuri citim textele Otiliei Teposu publicate in revista FORMULA AS, si sufletul ni se topeste in cu prinsul unei consolari dense. Exista o puritate dorita de noi toti, indiferent de varsta pe care-o avem, o bunatate intuita demult, dar care parca nu ni s-a intamplat pana la capat niciodata. Exista cuvinte curate si harul de a povesti al acestei triste doamne. O putere a lucrului simplu si bine facut, ce te vindeca de frustrare si de starea in tine pe loc in absenta calatoriei. Cand in lume nu mai poti pleca nicaieri, cumintenia din povestire te poarta departe si te aduce indarat, catre si dinspre minunile prime ce te-au facut fericit si te-au invatat fara sa prinzi de veste. Indarat in copilaria ce se afla, ca si ingerul, langa fiecare, fara sa-l vedem. Nu se poate ca intre timp cartea Otiliei Teposu sa se fi tiparit si noi sa nu fi aflat! De ani de zile dorim s-o gasim in librarii, intr-un tiraj indestulator, cu un sumar neaparat numeros. Necesara ca o sarbatoare, minunata ca o tara straina si ca o tara natala, ca lumea in sasi, pe care nu avem cum s-o cunoastem si sa ne-o apro priem cu adevarat daca mai intai nu o citim tinand-o in brate, avand ea, cartea, greutatea ideala a unui sfant copil propriu. - Constanta Buzea Romania literara, nr 39/2004

,,În Ma­ra­mu­reş, druşca e o în­soţitoare a unei mi­rese în ce­re­mo­nia­lul nunţii, dar poa­te fi şi o însoţitoare a unui flă­cău mort îna­inte de a fi în­surat. Când aveam patru ani, am fost druş­că eu în­sămi, la în­mor­mân­ta­rea unui copil din ve­cini. A fost pri­ma oară când am cu­noscut în­dea­proa­pe moar­tea. M-am simţit druşcă şi mai târziu, când oa­meni foarte apro­piaţi din familia noastră au dis­pă­rut. Am scris des­pre ei, ca să-mi îm­blân­zesc sufe­rinţa şi să-i reînviu în cuvinte. Pentru că, da, cu­vin­tele, scri­sul, po­ves­titul au şi da­rul aces­ta ex­traordinar de a re­cu­­pera şi de a vin­deca. Cum au şi al­te puteri la care bine ar fi să luăm sea­ma. Eu, una, sunt atentă nu doar la vor­bele pe care le scriu, ci şi la cele pe care le rostesc. Tac cam mult, mi s-a re­pro­şat nu o dată. E a­de­vărat, dar tac tot în limba română.’’ Otilia Țeposu, Formula-As

Editura: Eikon
An apariție: 2017
ISBN: 978-606-711-722-6
Pagini: 176

 

dyfashion

 

 

Drușca

Povești de la marginea pădurii

Recenzie adăugată de către Alina

Cumpără cartea de aici:

libris    cartepedia

 

De Ovidenie se spune că cerurile se deschid și animalele vorbesc, se fac praznice pentru cei decedați. Nu știu dacă numai într-o zi ca asta  poți înțelege mai bine o carte pe care o citești cu nesaț și o termini cu sufletul strâns dar știu sigur că merită să „vezi” cu ochii tăi. Poveștile rupte din inima Maramureșului sunt pline de dragoste dar prezentate ca pe un ritual al înțelepțirii sufletului. 

Limbajul folosit de Otilia Țeposu este îmbătător. Însuflețit de căldura amintirilor copilăriei acesta curge prin minte, apoi prin vene și te uiți minunându-te în sufletul tău. Ești răscolit într-un mod plăcut și  te întorci la esențializarea vieții. Spiritul viu al pădurii, bunătatea și blândețea satului, hărnicia omului muncit de griji, mirosurile bucatelor bunicii, respectul față de animalele care-i hrănesc pe oameni și succesiunea imbatabilă a anotimpurilor, toate te privesc pe tine.

Buna paternă joacă un rol esențial în această carte. Păstrătoare a secretelor ascunse bine în gene, de generații întregi, își revarsă protectoare toată iubirea și bunul simț strămoșesc față de boțul de om, care fugea mereu de acasă în pădurea de la marginea curții.

Era dimineața devreme și deschideam ochii numai pe jumătate, ca s-o pândesc. Ea se-nvârtea prin bucătărie, povestind cu cineva parcă. Când se așeza pe scăunelul de lemn, la sobă, ca să facă focul, deschideam ochii ca lumea, pentru că ea stătea cu spatele la mine și nu putea să vadă că nu mai dorm. Acum cred însă că știa, cred că simțea că mă prefac. Și poate de aceea vorbea, cred că, de fapt, mie îmi spunea ce să nu uit, cu mine vorbea, că să țin minte.

Ai zice că periplul culinar maramureşan al Bunei nu se mai termină. Salivezi, te și imaginezi ba la umbra nucului vara, ba la gura sobei de iarnă, cu zăpada până la streașina casei. Toate lucrurile din jur au o dimensiune gigantică pentru un copil atât de mic și neastâmpărat. Curiozitatea specifică vârstei și dinamica satului oferă ocazii nenumărate de explorare și extaziere. 

Periplul rudelor de la oraș, problemele oamenilor mari, grația unchilor protectori și sărbătorile îmbelșugate în familie erau ținute de Buna într-o perfectă rânduială. Apoi cu o singură pagină, în „De-a îngerii”,  Otilia Țeposu te aduce într-o realitate sfâșietoare. Asemănătoare puţin cu Oscar și Tanti Roz, cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, scena respectivă te face să simți, dar într-un mod perfect românește, durerea iluminatorie. Din perspectiva omului mătur, pierderea sufletească se așază mai adânc în inimă. Doar evocarea naturii inepuizabile și a darurilor copilăriei te mai poate face să continuui. Starea de martor a tuturor lucrurilor aduce omul mai aproape de cunoașterea sensului vieții. 

Atmosfera din Drușca. Povești de la marginea pădurii aduce cititorul mai aproape de spiritul adevărat al sărbătorii Crăciunului: să dăruiești continuu și  să te bucuri de oamenii de lângă tine, chiar dacă ai fost rănit sau obosit pe drumurile vieții. Întotdeauna timpul se poate renova simbolic și spectaculos. 

Azi a nins pentru întâia oară în anul astă. Ar trebui să fiu în sărbătoare. Fulgii care coboară ca niște fluturi mari, ar trebui să mă ajute. Și chiar mă ajută o vreme, și parcă-mi vine să mă înalț ca altădată, să zbor peste pădure și peste timp, să simt ocrotitoare grija cuiva pentru mine, să simt deasupra mea niște aripi moi, diafane, cu două pene zburlite la capăt, de care mi-e atât de dor. Și vreau să mă ridic, și să mă forțez să mă înalț printre fulgii care zboară în jurul meu, dar nu mă pot urca mai sus de copacii în care-au rămas agățate stingher stelele de altădată. Mă uit din nou în jurul meu. Afară ninge pentru întâia oară și văd printre fulgii purtați de vânt că în loc de aripi moi și diafane, Îngerului meu i-au crescut două cârji.

În depărtare munții veghează.

 

Alte recenzii publicate de Alina

 

Abonare la newsletter

Salutare, ne-am bucura să-ți trimitem pe email lunar cele mai noi recenzii!
Putem să-ți trimitem doar noutăți din categoriile tale preferate sau dacă preferi să primești notificări cu toate recenziile, nu e necesar să bifezi nicio categorie.