Cum vrea Dumnezeu

Categorii:   Ficțiune

„O operă de o forţă cutremurătoare, de invidiat, în care Ammaniti explorează durerea celor excluşi. O carte tornadă.“ (Le Point)

„Romanul lui Ammaniti a cucerit publicul - ca şi juriul Premiului Strega - propunând aceeaşi cheie de lectură ca şi primul său succes, Mie nu mi-e frică: lumea, dură şi nemiloasă, văzută prin ochii copiilor.“ (La Repubblica)

„Asemenea lui Zola, Maupassant sau Céline înaintea lui, Ammaniti zugrăveşte portretul fără fard al epocii sale... Text hipnotic, Cum vrea Dumnezeu degajã o frenezie magnetică, intensă, care ne locuieşte mult timp după ultima frază.“ (evene.fr)

„Universul romanului lui Niccolò Ammaniti, pe care-l priveşte cu afecţiune şi uimire, este cel al oamenilor lipsiţi de apărare, mai cu seamă al copiilor, revoltaţi de lipsa de onestitate a adulţilor (poate «păcatul» lor cel mai grav), de mizeria cotidiană în care-şi duc existenţa.“ (La Stampa)

Editura: Humanitas fiction
An apariție: 2009
ISBN: 978-973-689-303-2
Pagini: 368

 

vivre.ro

 

 

Cum vrea Dumnezeu

Recenzie adăugată de către Alina

Dacă nu ai şti că autorul este italian ai zice că citeşti un scenariu de film horror, tipic american. Cum vrea Dumnezeu este inspirat din insecurităţile vieţii codidiene şi cum experienţa de a fi speriat a devenit universală, plăcerea euforică provocată de sentimentul de frică si anxietate a devenit o modă.

Personajele din roman nu au nimic de-a face cu Dumnezeu, nici de departe. În centrul atenţiei este Cristiano Zena, fiul a lui Rino Zena, un muncitor şomer cu comportament violent, simpatizant al ideilor naziste. El apare ca un copil de 13 ani, chinuit şi aproape maturizat, care trăieşte într-o lume nebună-nebună. Depedent de iubirea posesivă a părintelui, singurul care l-a vrut născut şi unicul om pe care se poate baza de altfel, adolescentul  trebuie să se adapteze unui mediu toxic, similar suburbiilor americane. Gândeşte-te la ţestoase, gândeşte-te la carapacea lor. Gândeşte-te că trebuie să fii atât de tare ca nimeni să nu poată să-ţi facă rău ( Rino Zena).

Planurile se suprapun, personajele se expun înflăcărate jocului violent de cuvinte şi ajută haosul să se manifeste printr-un joc tehnicist: apariţia drogurilor, violenţei fizice şi psihice, invocarea noţiunii de  păcat, expunerea ideologiei naziste şi existenţa unor personaje care mai de care mai nebune, mai ratate şi mai neadaptate social. Unul din prietenii tatălui său, Danilo Aprea pune la cale o spargere, fiindcă îmbogățindu-se, crede că-și va putea recâștiga fosta nevastă. Rino și Corrazo Rumitz zis Brânzilă nu-i împărtășesc entuziasmul, însă “neavând nimic de făcut toată ziua”, se lasă angrenați în discuțiile și pregătirile premergătoare loviturii. Din amalgamul ăsta care curge în cascadă, apare o crimă de-o mare cruzime, ratarea spargerii, o sinucidere, o moarte accidentală şi suferinţa în manifestare.

Invocarea numelui lui Dumnezeu pe întregul parcurs al romanului, mai ales în momentele de cumpană şi de către toate personajele, vrea să transmită viziunea autorului, aceea că fiecare are Dumnezeul său. Corrazo Rumitz zis Brânzilă în momentul de maxim a manifestării nebuniei sale spune: „Eu îmi pun nădejdea întru Dumnezeu, sufletul meu speră în cuvântul Lui. Sufletul meu îl aşteaptă pe Dumnezeu mai mult decât sentinelele care aşteaptă dimineaţa”.

Beppe Trecca, managerul de succes are altă viziune: „Era un eseu al unui oarecare Bob Briner, un genial om de afaceri american, care studiase multă vreme Evangheliile încercând să înţeleagă cum Cristos, în afara faptului că a fost fiul lui Dumnezeu, fusese şi un excepţional manager. Alcătuirea unui proiect important, alegerea colaboratorilor (cei doisprezece apostoli), refuzul oricărei forme de corupţie şi bunele relaţii cu poporul Palestinei fuseseră atuurile care au făcut din el cel mai mare întreprinzător din toate timpurile”.

Adolescenta Fabiana Ponticelli: „Nu vedea nimic, dar nu era nici un pericol pentru că Dumnezeu o va ajuta să găsească drumul şi să nu se împiedice şi să cadă şi să găsească gaura în care să dispară. Era salvată, era în pădure. Ramurile îi biciuiau canadiana şi spinii încercau sa o oprească, dar era deja departe, singură, în întuneric, trecea peste un morman de pietre, de stânci, de trunchiuri de copac şi nu cădea şi ăsta era Dumnezeu”.

Din punctul meu de vedere Niccolò Ammaniti  a adunat în romanul Cum vrea Dumnezeu atâta rau şi atâta incertitudine pentru a şoca. Nu neg  că astfel de lucruri se întamplă dar parcă prea le-a adunat pe cele mai straşnice numai pentru a dovedi într-un final că există totuşi puţin discernământ şi bunătate chiar în cea mai perversă minte. Este adevărat că informaţia, energia, materia, viaţa se transformă mereu, fără a se pierde ceva pe drum, dar pentru personajele creionate în acest roman ideea de bază va rămâne: Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui (Isaia 53:6).

 

Cumpără cartea de aici:

carturesti    libris    elefant    cartepedia

 

Alte recenzii publicate de Alina

 

Abonare la newsletter

Salutare, ne-am bucura să-ți trimitem pe email lunar cele mai noi recenzii!
Putem să-ți trimitem doar noutăți din categoriile tale preferate sau dacă preferi să primești notificări cu toate recenziile, nu e necesar să bifezi nicio categorie.