Războiul nu are chip de femeie

Categorii:   Ficțiune   |   Ficțiune istorică

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

„Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

Editura: Litera
An apariție: 2017
ISBN: 978-606-33-0456-9
Format: hardcover
Pagini: 400

 

vivre.ro

 

 

Războiul nu are chip de femeie

razboiul-nu-are-chip-de-femeie

Recenzie adăugată de către Alina

Trebuie să vezi un război prin ochii femeilor, ca să înțelegi cu adevărat inutilitatea  acestuia  și ce se intamplă de fapt cu ființa umană, dincolo de timpul desfășurării lui. Acesta este mesajul Svetlanei Alexandrovna Alexievici în Războiul nu are chip de femeie. Autoarea este laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015, iar Motivația Comitetului Nobel a fost „pentru scrierile sale polifonice, un monument al suferinței și curajului în timpurile noastre’’.

Satul copilăriei mele de după război era un sat al femeilor. Al muierilor. Nu-mi amintesc de glasuri bărbăteşti. Și aşa mi-a rămas în minte: despre război povestesc muierile. Și plâng. Cântă aproape de atâta plâns. Tot ce ştim despre război ne-a fost spus de un „glas de bărbat“. Suntem toți prizonierii reprezentărilor „masculine“ şi ai percepției „masculine“ a războiului. Ai cuvintelor „masculine“. În timp ce femeile tac. Războiul „femeilor“ are culorile şi mirosurile lui, petele lui de lumină şi de întuneric şi propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi şi izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur şi simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci şi pământul, şi păsările, şi copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ.Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoşător.

Pe de-a întregul, Războiul nu are chip de femeie este o carte tulburătoare pentru ca e transpusă aproape ca un documentar, dar atât de umană și de reală încât dispare intenția de ficțiune. E de înțeles de ce manuscrisul cărții a fost supus 2 ani la cenzură de către editura de stat pro-sovietică pentru că arăta  „pacifism și portretizare neeroică a femeii sovietice”. Datorită formației sale de jurnalist, cu simțul amănuntului și al ascultării, a dat o nouă perspectivă celui de-al Doilea Război Mondial și a efectelor lui. Pornind de la un articol în presa, autoarea ajunge să caute(cu rigoarea specifică jurnalistului de investigații) și să găsească peste 200 de combatante femei. Mărturiile au venit atât din linia întâi, cât și de lângă front, din spatele frontului și mai ales de ACASĂ. Față în față, scrise, șoptite, spuse în secret, refuzate sau izvorâte ca dintr-un vulcan în erupție, aceste mărturii spun același lucru: Asta nu e treabă de femei – să urăsti și să omori.

Femeile, mame prin esența lor, sunt cele care au înțeles într-o formă sau alta cât de prețioasă este viața și n-au mai găsit rostul implicării oamenilor într-o asemenea atrocitate, cum e războiul. Dorința și determinarea lor inițială de a intra cu orice preț în această luptă arată clar cum se poate trece de la un idealism(prost înțeles) sau mai degreaba un romantism al revoluției date de sloganuri precum Patria-mamă te cheamă și altele asemănătoare afișate peste tot, la manipulare a esenței umane, fie ea dătătoare de viață.  Ura care răspunde cu ură era doar o hipnoză colectivă. Ceea ce au văzut, auzit, simțit arată însă clar o trezire într-un infern de necrezut.

Am încercat să înțeleg cum se deosebește moartea de ucidere și unde se află granița dintre omenesc și neomenesc.
Repede am mai devenit soldați… Știți, nu prea aveai vreme să te gândești. Să fii atent la ceea ce simți…
De acolo, chiar dacă te întorci viu, sufletul oricum te doare. Acum mă gândesc: poate că era mai bine să fiu rănită la o mână sau la un picior, să mă doară trupul. Dar sufletul... Cumplită durere...

– Dragi prietene, ştergeți-vă lacrimile! Sunt primele noastre pierderi. Vom avea multe. Îmbărbătați-vă inima!...
Maşinile sanitare veneau una după alta, maşini mari, Studebackere, răniții zăceau pretutindeni în jur, pe tărgi aşezate direct pe pământ.
– Pe care-i luăm primii?
– Pe cei care tac...

Am luat în brațe un mesteacăn şi am stat acolo: «Mamă, măicuță, oare au să mă omoare?! Dacă scap cu viață, am să fiu cel mai fericit om din lume...»

Vă dați seama, osul ieşise în afară – o rană de schijă, totul fusese dislocat. Osul acesta… Știam, teoretic, ce să fac, dar, când m-am apropiat târâş de el şi l-am văzut cum era, mi s-a făcut rău, am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos. Și deodată aud:
– Surioară, bea puțină apă!...
El, rănitul, îmi vorbea. Îi era milă de mine. Îmi amintesc imaginea aceea ca aievea.

Bătălia s-a terminat noaptea. Iar dimineață a nins. Sub zăpadă zac morții… Mulți au mâinile ridicate spre cer… Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…“

Și uite... Nu-ți cunoști niciodată inima. Iarna a trecut pe lângă unitatea noastră o coloană de soldați nemți luați prizonieri. Mergeau înghețați, cu niște pături rupte pe cap, cu mantalele arse, găurite. Și era un ger de crăpau pietrele. Înghețau păsările în zbor. În coloana asta era un soldat… Un băietan… Îi înghețaseră lacrimile pe față… Iar eu duceam în geantă pâine pentru cantină. El nu-și putea lua ochii de la geanta aia, nici nu mă vede, vede doar geanta. Pâine… pâine… Am luat și am rupt un colț de pâine și i-am dat. L-a luat… L-a luat și nu-i venea să creadă. Nu-i venea… Nu-i venea să creadă!  Am fost bucuroasă… Am fost fericită că nu pot să urăsc. M-am mirat atunci singură de mine...

Am găsit o băbuță. Îi spun:
– V-am învins.
A început să plângă:
– Doi feciori mi-au pierit în Rusia.
– Și cine-i de vină? Dintre ai noştri câți au pierit!
Ea zice:
– Hitler...
– Hitler nu hotăra singur: fiii şi bărbații voştri i-au dat aripi...
A tăcut.

Cineva ne-a adus o dată în casă un avion de război şi un pistol-mitralieră de plastic. Le-am aruncat imediat la gunoi. Nici n-am stat pe gânduri! Pentru că viața omului este aşa un dar... Un mare dar! Omul însuşi nu-i este stăpân.

Aş vrea... Aş putea deja să întreb... Unde s-a dus viața mea? Viața noastră?

Ceea ce este uimitor este desfășurarea războiului de după război. Victoria a lăsat femeile fără vlagă, fără recunoașterea meritelor în câștigarea războiului, fără familii sau protecție, ba chiar batjocorite de către celelalte femeile rămase acasă pentru că le considerau libertine, adică le luaseră bărbații, acolo pe front. Nici nu aveau să înțeleagă cum arată Războiul, pentru că ele rămăseseră închistate într-o lume a bărbaților. Frica de moarte iminentă, precum și recunoștința zguduitoare față de faptul că rămăseseră în viață le-a trezit combatantelor o libertate interioară nesfârșită. Nu că viața celor rămase acasă fusese mai ușoară. Un șir nesfârșit de poveri, poate la fel de apăsătoare, au existat și pentru ele: holodomor–ul (foametea pusă la cale de Stalin), mizeria, violurile și sacrificiul față de cei rămăși în viață. Numai că acestea așteptau bărbații, îi așteptau ca să le salveze. Adică aceeași dorintă de a substitui vieții importanța cuvenită. Cert este că multe femei  au rămas în viață și singura lor alinare vine din faptul că pot povesti. Tot iureșul de senzații, imagini, mirosuri și culori ale războiului au o strălucire rece.

Războiul nu are chip de femeie este şi va rămane o mărturisire colectivă emoţionantă adusă în faţa cititorilor de o femeie curajoasă.

 

Cumpără cartea de aici:

carturesti    libhumanitas    libris    elefant    cartepedia

 

Alte recenzii publicate de Alina

 

Abonare la newsletter

Salutare, ne-am bucura să-ți trimitem pe email lunar cele mai noi recenzii!
Putem să-ți trimitem doar noutăți din categoriile tale preferate sau dacă preferi să primești notificări cu toate recenziile, nu e necesar să bifezi nicio categorie.